Inginerul șI mecanicul-constructor, inventatorul de aparate de zbor, avioane, Aurel Vlaicu, a fost un foarte curajos pilot, un om al timpurilor sale, celor noi, de la început de secol XX. Este printre primii cutezători și cuceritori ai înălțimilor azurii – Nr. 1 mondial… În 1910 avionul său zbura din prima, adică „fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviației mondiale)”.
S-a născut Aurel Vlaicu la 6/19 noiembrie 1882, la Binținți, lângă Orăștie, județul Hunedoara, iar satul său de baștină astăzi poartă cu mândrie numele inginerului-inventator și pilot. A învățat la Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orăștie și din 1919 și liceul poartă numele eroului. După ce-și ia bacalaureatul merge în Ungaria, se înscrie la Școala Politehnică din Budapesta unde învață un an. O părăsește pentru Școala Politehnică din München, Germania, și în 1907, la absolvire, primește diploma de inginer.
Pe când își făcea serviciul militar „în Portul Pola de la Marea Adriatică”, s-a făcut remarcat prin „construirea unui zmeu și montarea unui aparat fotografic pe acesta, cu care reușește să efectueze fotografii la mare distanță”. S-a reîntors în Germania și la München „inventează un nou tip de gramofon”, moment după care „se angajează ca inginer la uzina de automobile Opel”, în Russelsheim. Și aici se face remarcat „datorită unei mașini, montate și reglate de el, care a câștigat premiul I la un concurs”.
Revine acasă, în țară, la Binținți, unde începe să construiască un planor. Era în anul 1908 când „începe să pună în practică planurile sale de realizare a unui aparat de zbor”, cu contribuția tatălui său și „suma de bani strânsa, 1000 de coroane prin subscripție”. Așa începe să prindă contur aeroplanul visat, finalizat în 1909, „iar în scurt timp Vlaicu a efectuat cu acest aparat primele sale zboruri”. În toamna aceluiași 1909, susținut de Octavian Goga, se mută cu traiul la București și „începe construcția primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei.
Deci, în 1910 avionul său zbura, cum spuneam și mai sus citând martorii oculari, cronicarii și specialiștii, „fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviației mondiale)”. E deja un avion cu motor comandat în Franța, la Paris împreună cu Traian Vuia. În luna mai motorul este adus în țară, „pe 17 iunie 1910” are loc primul zbor la înălțimea de aproximativ 4 m., la 16 august zborul are loc la înălțimea de 100 de metri, „iar la 17 octombrie 1910 prezintă aparatul la mitingul aviatic de la Băneasa”. Este susținut pe tot acest parcurs și de mari personalități: Alexandru Vlahuță, Emil Gârleanu, Ștefan Octavian Iosif, Zaharia Bârsan, Ilarie Chendi, „iar cu ajutorul lui Spiru Haret” s-a găsit finanțarea construcției avionului din partea guvernului român, și pentru Aurel Vlaicu s-a găsit „o subvenție de 300 de lei lunar de la ministerul Lucrărilor Publice”.
Presa internațională a vremii, Neue Freie Presse, cel mai cunoscut ziar vienez, a reținut pentru noi impresii de la evenimentele aeronautice din acei ani: „Minunate și curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte două ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit…”
Suntem la momentul 1910. În decembrie a acelui an inginerul român „a început construcția avionului Vlaicu II, în cadrul Școlii de Arte și Meserii din București”. În anul următor, 1911, participă „la festivitățile de la Blaj organizate de Astra și la cele de la Iași”, cu prezentări demonstrative la care a primit toate aplauzele și ovațiile. În 1912 a participat „cu avionul său la concursul internațional de aviație de la Aspern”, de lângă Viena. După revenirea la București „a început să planifice realizarea avionului Vlaicu III, cu care își propunea sa treaca Munții Carpați”. Piesele pentru viitorul avion întârziau să vină… Elanul de pilot sportiv, inventator și constructor nu l-a oprit în fața adevărului că avionul Vlaicu II este destul de uzat și… pornește peste Carpați, la Orăștie, „unde era așteptat pentru serbările Astrei”. Era 13 septembrie 1913 când avionul a cedat și primul pilot al lumii și al românilor s-a prăbușit lângă Bănești. După alte surse cauzele prăbușirii avionului ar fi fost un atac de cord suportat de pilot în timpul zborului. Cert este că avea 31 de ani, nenumărate proiecte și o viață în față! Legendarul aviator Aurel Vlaicu a fost ales postum membru al Academiei Române în 1948.
Avionul Vlaicu III a fost terminat de prietenii săi, ingineri și constructori, Magnani și Silișteanu în 1914, iar „pilotul Petre Macavei efectuează câteva zboruri scurte” cu el, apoi autoritățile interzic „încercările”. În timpul Primului Război Mondial avionul e expediat la Berlin și ultima dată este văzut în 1940. De la această adevărată poveste reală de la începutul sec. XX pornește pasiunea pentru zbor a mai multor tineri și cutezători, printre care e și cosmonautul român Dumitru Prunariu, care la 14 mai 1981, pe nava spațială Soiuz 40, a lucrat în Cosmos 7 zile, 20 de ore și 42 minute și când zbura de asupra României o vedea configurată ca pe o pâine aburită, tocmai scoasă din cuptor de mama sau bunica…
Elena TAMAZLÂCARU
BIBLIOTECA „ALBA IULIA” 